Noul Peugeot 208 – Îşi merită titlul: „Maşina Anului” 2020 în România!

Autor: Dragoș Gașpar

Noua generaţie 208 era deja pe lista cât de cât scurtă cu maşinile ce urmează să fie testate, însă câştigarea titlului de „Maşina Anului” 2020 în România mi-a grăbit întâlnirea cu ea. Am fost avertizat cumva că dotările erau la nivelul standard, că motorul nu era prea puternic, dar totuşi urma să conduc „Maşina Anului” şi descoperim în continuare dacă îşi merită sau nu amintitul statut. Chiar şi în varianta standard de echipare!

Când vine vorba despre maşina din clasa mică a constructorului francez chiar nu pot să nu-mi amintesc de acel 206 albastru cu număr de Vrancea ce rula pe străzile Iaşului. Era undeva pe la sfârşitul anilor ’90, l-am şi zărit de câteva ori şi eram fericit. Tot Iaşul îl ştia, era o maşină pe care nu te-ai mai fi săturat privind-o. Te mulţumeai şi cu secundele în care o zăreai în trafic şi nici măcar nu ştiam cine era fericitul, sau fericita, care o conducea. Toată atenţia era îndreptată spre maşină, atât era de frumoasă. Am spus de mai multe ori de-a lungul anilor că acel 206 ar sta şi acum cu fruntea sus printre reprezentanţele clasei mici când vine vorba de design.

Noul 208 vine după douăzeci de ani, iar pretenţiile la nivelul designului sunt dintre cele mai mari. Cu moştenirea de la acel minunat 206 nici nu i-ar fi prea dificil ca să arate bine din orice unghi l-ai privi. Echipei de design i-a fost probabil foarte dificil să lupte cu ştacheta deja înălţată cam sus, unul din principalele scopuri fiind să-i ofere o doză în plus pe personalitate. Blocurile optice din faţă şi grila mare a leului cu gura larg deschisă ce afişează o dentiţie mai degrabă de rechin pare a transmite că maşina se va descurca fără probleme cam în orice fel de condiţii, cam pe orice fel de drumuri, aspecte de care aveam să mă şi conving. Privită din lateral, atrage atenţia scobitura ce se întinde de-a lungul portierelor, probabil pentru un coeficient aerodinamic şi mai bun, iar spatele este dominat de stopurile ce adăpostesc mai multe camere şi care sunt unite de un soi de pasarelă amplă ce-şi pune serios amprenta, ca o tuşă finală care să desăvârşească opera.

Imaginaţie debordantă

Când am auzit de nivelul standard de echipare şi că aveam la dispoziţie doar 75 CP n-am fost prea încântat. Nici măcar că-mi plăcea cum arată nu prea mă scotea cumva dintr-o stare deloc potrivită pentru a face cunoştinţă cu o maşină. Şi nu orice maşină, ci „Maşina Anului”. Am urcat la volan, am apăsat butonul care pornea motorul, am reglat scaunul şi oglinzile, am conectat, repejor, telefonul, am văzut că volanul, teşit sus şi jos, nu arăta deloc rău. Am reglat repede sistemul audio şi am obţinut o calitate a recepţiei radio mai mult decât mulţumitoare, am observat cât de mici erau cadranele de bord, şi totuşi orice informaţie era uşor vizibilă, dar cât de mare era display-ul central, practic un mic televizor cu touch-screen ce răspundea prompt la toate comenzile.

De regulă ridic volanul la nivelul său maxim, dar cum mi-am lăsat scaunul la nivelul său minim am constatat că nu mai aveam acces la toată zona dintre cele două cadrane de bord, aşa că l-am mai coborât. Nu foarte mult, ci cât să văd totul fără efort, dar nici mult nu mai aveam şi ar fi ajuns pe genunchi. Să fi făcut oare cei de la Peugeot o treabă în fugă, cam pe genunchi, cum ne place să spunem? Dar poate că ei lucrează mult cu laptop-urile pe genunchi şi nu li s-a părut nelalocul lui ca tot pe acolo să situeze şi volanul. Contează poate mai puţin cum au gândit ei, cert este că după câţiva kilometri nu mi se mai părea deloc un inconvenient că volanul era mai jos decât eram eu obişnuit. Sigur, nu m-am obişnuit că nu aveam cotieră centrală, dar mi-a plăcut cum erau dispuse butoanele de sub „televizor”, parcă ţi se punea totul pe tavă! Eu le-am văzut ca pe nişte clape de pian, alţii ca pe tastele unei maşini de dactilografiat, alţii cine ştie cum le-or fi văzut, aşa că designerii şi-au atins şi aici scopul!

Începea să-mi placă...

M-am întins cam mult cu vorba şi trebuie să spun că pornirea n-a fost deloc impresionantă. Ambreiaj care ţinea cam sus, motor nu prea înfipt, cursă lungă a schimbătorului prin cutia de viteze. E drept, parcă trecea print unt, dar tot eram chiar uşor dezamăgit de am ajuns să calc apăsat acceleraţia la prima linie mai dreaptă. N-am fost extaziat de zgomotul motorului, parcă era în schimbare de voce, aşa că eram convins că am păşit clar cu stângul. Brusc, am schimbat planurile şi am cotit repede stânga. M-am înscris în forţă pe cel mai circulat drum ce iese din Iaşi, am sprintat ca să nu mă prindă din urmă maşinile în faţa cărora micuţul motor m-a ajutat să mă înscriu, mi-a plăcut cum a desenat direcţia acel viraj la stânga, iar suspensia mi-a transmis că maşina este gata de o curbă la dreapta, pe un drum virajat, mai mult în rampă, un drum numai bun pentru raliuri, iar 208 nu este străin de acest capitol.

Suspensia era însă pe gustul meu, aşa că-i pot spune ireproşabilă. Filtra totul cu simţ de răspundere, înghiţea denivelările şi gropile mici cu mult stoicism, iar în habitaclu mai mult bănuiai ce se întâmpla afară. Bazat pe suspensie, am început să accelerez. Urmau curbe strânse, dar direcţia era şi ea pe placul meu. Maşina se lipise de drum, volanul o punea pe traiectoria dorită fără efort, iar ceva era sigur: „Maşina Anului” începea să-mi placă!

Amintiri din alt film

Şi-mi plăcea atât de mult încât viteza era din trei cifre şi-mi aminteam că nu la multe maşini am întâlnit o direcţie atât de precisă şi o suspensie atât de confortabilă, suspensie care părea că îşi adapta fermitatea în funcţie de suprafaţa de rulare, iar asta la un model dotat standard! Şi mi-am mai amintit că în urmă cu câţiva ani, la un road-trip cu modele Porsche, tot tăiam curbele de am auzit la staţie cum cel care deschidea coloana mi-a spus să nu le mai tai, motivând că maşinile sunt capabile să-şi păstreze banda de rulare. I-am dat ascultare şi, într-adevăr, stăteau pe banda lor. Cam acelaşi sentiment l-am avut şi la Noul 208! Nu era nevoie să tai curbele, maşina se aşeza supusă acolo unde îi ordonai. Mi-am continuat deplasările însă cu un alt tonus şi ce să vezi peste câţiva kilometri? Un Cayenne alb, cu numere roşii de Galaţi, era în faţa mea! Am mers ceva timp în spatele său, dar ce credeţi că făcea chiar şi la curbe mai domoale? Fireşte, le tăia!

Nu degeaba este „leu”

Am constatat că farurile îşi făceau bine treaba, ba chiar am primit de pe contrasens flash-uri probabil pentru că erau cam puternice, iar despre direcţia şi suspensia ireproşabile, şi nu numai, m-am convins pe traseul meu în care Noul 208 mi-a arătat că se poate avea deplină încredere în el chiar şi dacă vrei să mergi la drum lung. Chiar şi adâncul portbagaj votează pentru vacanţe cu maşina, numai să nu aşezaţi adulţi prea înalţi pe bancheta din spate dacă în faţă sunt deja unii cu înălţime peste medie.

Maşina ajunge repede la 120 km/h, la 140 km/h turometrul indică 4.000 de ture în treapta a cincea, iar mai încolo îi las pe viitorii proprietari să descopere şi singuri ce se poate petrece. Consumul la astfel de viteze nu este deloc de speriat, dar cel care interesează este cel prin oraş, care la mine, fără să fiu prea atent la condusul economic, n-a trecut de 7 la sută. Am văzut consumul trecut de 8 doar când am cam forţat maşina, cu schimbări de viteze pe un palier între 4 şi 5.000 de ture, dar cine are 75 CP la dispoziţie nu va merge pe circuit cu maşina care costă în jur de 13.500 de euro (TVA inclusă). Va merge în siguranţă pe banda sa, pentru că sistemul care te avertizează că ai părăsit-o fără să semnalizezi funcţionează ireproşabil, ba chiar şi volanul primeşte o uşoară corecţie, dar suficientă pentru a readuce maşina pe banda sa, va merge aşadar pe mai toate drumurile patriei mândru că se află la volanul „Maşinii Anului” în România, titlu pe care sunt convins că îl merită!

Comments are closed.