N-aş putea spune că vechiul Swift avea darul să oprească totul în loc pe unde apărea, dar noul model este cu siguranţă mai impunător. Un veritabil pas înainte făcut de constructorul japonez la toate capitolele, care s-a gândit atât cât trebuie şi la ochiul cumpărătorului, dar mai ales la portofelul său.

Mi-a spulberat presupunerile

Am stat minute în şir şi am privit noul Suzuki Swift atunci când l-am văzut prima dată. M-am tot învârtit în jurul său şi am descoperit că inginerii de la Suzuki n-au făcut deloc o treabă de mântuială. Designul, nu extraordinar de complicat, este echilibrat, are consistenţă, dar şi ceva care poate să facă diferenţa. Are un soi de continuitate, fluidă, mai rar întâlnit la un model de clasă mică, iar de oriunde l-am privit nu i-am descoperit ceva care să mă determine să caut altceva de făcut.

Iar dacă am amintit de clasa mică trebuie să spun că maşina asta chiar se poate considera din clasa mică veritabilă, deoarece nu şi-a propus să devină atât de lungă precum multe dintre suratele sale de la concurenţă. De aceea portbagajul poate părea mic la prima vedere faţă de alte modele, însă Suzuki nu putea rămâne dator şi a gândit foarte bine modularitatea banchetei din spate. Cu un singur deget, fără pic de efort, schimbi imediat, după cum este nevoie, configuraţia banchetei şi dintr-o dată a apărut suficient loc pentru bagaje.

Iar dacă se vrea şi mai mult spaţiu atunci nimeni nu se poate opune unui portbagaj montat pe cupolă, care rezolvă definitiv problema. Dar poate vă întrebaţi de ce să ai nevoie de un portbagaj pe cupolă din moment ce Swift este mai mult maşină de oraş? Că doar n-o fi bună şi pentru deplasări lungi... Că e mică şi nu prea suportă viteze mari. Nici eu nu prea eram departe de asemenea presupuneri, însă Swift mi le-a spulberat aşa cum mai reuşise, cu mulţi ani în urmă, o altă maşină japoneză.

Acomodare instantanee

Când am urcat în Swift, primul gând a fost să resetez consumul mediu după ce modelul dotat cu cheie inteligentă a pornit motorul prin apăsarea unui buton. Chiar nu m-am uitat să văd cât indica, dar mi s-a atras atenţia că era vreo 4,6 sau 4,7 litri/100 km. Nu mă prea impresiona, pentru simplul fapt că nici nu credeam că e posibil aşa ceva. Am plecat cu gândul de a traversa oraşul, însă nu să şi conduc economic. Era într-o sâmbătă, voiam să mă bucur de maşină, nu să mă chinui să consum cât mai puţină benzină. Dar deşi era o sâmbătă cu mult soare şi cer albastru, prima dintr-un martie cam friguros, telefonul nici că mă lăsa-n pace. Suna non-stop şi pe deasupra chiar trebuia să răspund. Eram aşadar nevoit să vorbesc, cu hands-free normal, aşa că la consum chiar nu mi-a mai stat capul, însă aproape nici n-am realizat că am traversat oraşul. M-am strecurat pe unde am avut nevoie, am depăşit tot ce mă încurca şi pot spune că n-am avut nevoie de nici un minut pentru a mă acomoda cu maşina.

Accente sportive pure

Dar parcă simţeam că maşina asta poate mai mult. În primul rând mai multă încredere. N-am stat pe gânduri şi am dus-o acolo pe unde merg cu modele ceva mai sportive. Ştiam că maşina avea anvelope de iarnă, dar nu mai puteam da înapoi. Chiar remarcasem că la relanti motorul de 1,2 litri şi 94 CP aproape nu se auzea. Nici în mers nu m-a deranjat deloc, aşa că eram curios să-l şi aud. Am început imediat să schimb vitezele la turaţii mult mai ridicate decât prin oraş. Abia pe la 4.000 ture începeam să-l aud. Cam timid, dar pe la 5.000 deja parcă era alt propulsor. Începea să arate de ce Suzuki rămâne totuşi un constructor aplecat şi spre sportivitate. Ce să mai spun când ajungeam la 6.000? Că mă simţeam mai în largul meu. Iar pe la 6.200 era tăiată alimentarea cu combustibil.

M-a frapat faptul că tot schimbam vitezele la 6.000 rot/min, că treceam dintr-o treaptă în alta, dar nimic nu mă sfătuia s-o las mai moale. Ba chiar am descoperit cu această ocazie de sunt nostalgic după unele modele cu 5 trepte de viteze. Pentru că până la a patra inclusiv faci tot ce vrei cu maşina, iar a cincea este numai pentru viteză. Pot spune că doar pe alocuri am avut ocazia să schimb într-a cincea, iar asta se întâmpla la 160 km/h. La viteza asta vreţi să mă credeţi că abia acum când scriu am realizat că nu m-a deranjat câtuşi de puţin zgomotul de aer creat? Iar muzica nu era deloc dată prea tare (trebuie să menţionez calitatea instalaţiei audio peste medie) că era mai important să aud motorul. Maşina te îmbia să calci acceleraţia, atât de bine închegată mi s-a părut. Cu siguranţă un rol în acest aspect l-a jucat şi eleronul, dar iată că nu trebuie să vă descurajaţi dacă trebuie să mergeţi la un drum ceva mai lung cu Swift.

Consum de excepţie prin oraş

Trecând de faptul că frâna este sensibilă atât cât trebuie pentru o oprire fermă, de faptul că pedala de ambreiaj se calcă atât de uşor de parcă împingi în gol, dar şi de faptul că suspensia este nici prea tare, nici prea moale, am fost curios să văd ce consum aveam după ce am chinuit maşina aşa cum v-am spus. N-a trecut de 10,7. Vă las pe voi să decideţi dacă e mult sau puţin, dar eu am fost decis să conduc cât de economic pot eu până să predau maşina. N-am mai răspuns la nici un telefon. M-am bucurat de cum sună instalaţia audio şi nici să nu vă gândiţi c-am oprit instalaţia de climatizare pentru a consuma şi mai puţin. După vreo doi kilometri chiar n-am rezistat şi am trecut de pe consumul instantaneu pe cel mediu şi am văzut o cifră sub 2. Irelevant, mi-am zis, dar mi-am şi propus că abia înainte de a opri motorul mă voi uita la consum. Computerul de bord mai indică şi numărul de kilometri până trebuie mers la benzinărie şi abia m-am putut stăpâni ca din când în când să văd consumul mediu din moment ce pe cel instantaneu rar observam valori care să se apropie de 9. Mi-am promis însă ceva şi am respectat. Am parcat maşina cu un uşor regret că experienţa a fost cam scurtă şi voi scrie exact ce am văzut când am adus computerul de bord în poziţia consum mediu: 4.0! Alte comentarii chiar că sunt de prisos.