Am plecat din Maroc, acolo unde Dacia a organizat primele teste cu Duster, cu două probleme de rezolvat. Maşina s-a dovedit mult peste aşteptări, dar totuşi aveam două pietricele pe inimă. Încă nu mă puteam bucura pe deplin, nu puteam spune că maşina merită chiar mai mulţi bani decât vrea Dacia pe ea.

Cum mare parte din trasee se desfăşurau în condiţii off-road, după câţiva kilometri parcurşi pe nisip începea să se audă o scârţâială în partea din stânga a bordului. S-a petrecut cu ambele maşini cu care am mers şi nu mi-a fost chiar mare mirarea să văd că acest lucru nu se întâmpla şi pe asfalt.

N-am făcut din asta o tragedie, pentru că am mai întâlnit aşa ceva şi la modele mult mai scumpe decât Duster, dar, cum am mai spus, nu mă puteam bucura aşa cum ar face-o orice român mândru că Dacia a putut fabrica o asemenea maşină. Cea de-a treia maşină pe care am testat-o în Maroc a fost Diesel-ul de 110 CP, cu cutie în 6 trepte, dar numai în poligonul 4x4, acolo unde am mers doar în viteza întâi. Asta ar fi fost cealaltă problemuţă, pentru că tare mi-ar fi plăcut să văd cum se comportă maşina şi la drum întins.
Dar parcă şi mai mult aş fi vrut să văd dacă apare şi la ea scârţâitul din bord.

Am găsit înţelegere, ca de obicei, la concesionarul Caremil Impex, şi la scurtă vreme după ce-am venit din Maroc iată-mă în Duster-ul maro, cu 110 CP, gata de parcurs vreo 400 kilometri dus-întors.

Era într-o vineri, chiar înainte de 1 mai, iar radarele poliţiştilor vegheau cu mult prea multă înverşunare la bunul mers al traficului. Chiar dacă ineficient la ultimele dotări ale poliţiştilor, am pus detectorul meu pe bord şi am fost numai urechi să aud ce se petrece în stânga. Aşa cum mă aşteptam, nu era nimic în neregulă. Am început să sesizez că motorul nu este deloc zgomotos, dar şi că aveam la dispoziţie o cutie de viteze deosebită. Viteza întâi e atât de scurtă că practic e inexistentă, a doua îţi trebuie pentru câţiva metri, iar de a treia scapi la fel de repede. Ajungi în mare grabă în a şasea, iar la drum întins sub a patra nu prea vei cupla de multe ori.

Totul bine şi frumos până am început să aud vibraţii, tot din bord, dar undeva spre dreapta! Mai ales la denivelări se accentuau, deşi suspensia lui Duster nu este deloc rigidă. Nu scârţâia nimic în stânga, dar iată că bucuria mea era iarăşi ştirbită. Nu puteam să cred aşa ceva. Nu se putea ca o maşină cu 2.000 kilometri la bord să găzduiască asemenea vibraţii.

Nu doar eu eram încântat de Duster, dar laudele, cât se poate de fireşti şi obiective, parcă păleau că nu era chiar totul în regulă. Mă tot uitam şi spre detector, dar părea bine fixat pe bord. Am dat un pic muzica mai tare şi constatam încă o dată că şi instalaţia audio este cu mult mai bună decât mă aşteptam, aşa cum n-am simţit o clipă că aerul condiţionat al maşinii ar fi fost inferior climatizării automate. Toate bune, dar rămâneau vibraţiile care mă scoteau din sărite. Am rezistat eu mai bine de 100 kilometri. Parcă îmi era şi frică să văd că nu-i vina detectorului, dar în cele din urmă am cedat.

Chiar când vibraţia cu pricina atingea amplitudinea maximă am aşezat uşor mâna pe detector. Dintr-o dată linişte. Zgomotul dispăruse. Deşi era clar că detectorul îmi făcuse atâta sânge rău, l-am scos de tot de pe bord, ca să nu am nici cel mai mic dubiu. Am parcurs drumul până la destinaţie bucurându-mă la maxim de maşină, mândru pe deplin că Duster e făcut în România. Când am ajuns m-am uitat şi la consum: 5,2 litri/100 km. La întoarcere am depăşit cam tot ce-am prins în faţă, iar consumul urcase la doar 5,8. Chiar poţi să nu fii mândru?