Nu că Vettel ar fi avut ceva emoţii in ceea ce priveşte al doilea său succes consecutiv in intrecerea piloţilor, şi mă refer aici la titlul de campion mondial. Ceea ce spuneam in numărul precedent se referea la o posibilă presiune pe care adversarii săi ar putea-o exercita asupra germanului, de parcă germanii ar putea acuza vreodată o slăbiciune psihică, lucru care nu a găsit acoperire in fapte.
Mai mult, Vettel a cucerit cele două mari premii de sfirşit de vară şi de final de periplu european, adăugind multe puncte zestrei sale, şi aşa destul de consistente, şi rezolvind problema titlului, chiar dacă au mai rămas 6 curse şi, cel puţin teoretic, distanţele pot fi recuperate. Dar, după cele văzute la Spa şi la Monza, este greu de crezut că maşinile rivale, şi nu talentul piloţilor adverşi, ar putea să răstoarne ierarhiile. Şi mă refer şi la clasamentul constructorilor.
Ceea ce mi s-a părut interesant la Marele Premiu al Italiei, la Monza, a fost prestaţia lui Michael Schumacher, clasat al cincilea. Tot un neamţ. Cu o maşină mult mai puţin performantă decit a favoriţilor cursei, Schumacher a demonstrat că este, totuşi, unul dintre cei mai buni piloţi din lume şi că aluziile unora la inutilitatea revenirii sale au fost doar răutăţi. Pentru un pilot „in virstă” este o comportare care ar putea folosi drept reper şi pentru alţii. Pe de altă parte, zbaterea lui Alonso, in mod cert mai bun decit monopostul care-l deserveşte, a cunoscut şi satisfacţii, spaniolul fiind acum al doilea in ierarhii. Şi, fiindcă veni vorba, Vettel are 284 puncte faţă de cele 172 ale lui Fernando şi 167, cite au acumulat Webber şi Button. La constructori, Red Bull a adunat 451 puncte, McLaren 325 şi Ferrari 254.